NOUĂ SECOLE DE ISTORIE TEMPLIERĂ Perioada 1934-1960

NOUĂ SECOLE DE ISTORIE TEMPLIERĂ

– rezumat –

în memoria Alteţei Sale Don Antonio Campello Pinto de Sousa Fontes

MARE MAESTRU al O.S.M.T.H. 1942-1960

V. Perioada 1934-1960

Prin Drecretul Magistral din 1 octombrie 1934, Secretariatul Internaţional îşi transferă toate drepturile unui Consiliu de Regenţă al Ordinului, compus din 6 înalţi demnitari, cu sediul la Bruxelles. Această Regenţă l-a numit, în data de 7 martie 1935, pe Cavalerul Mare-Cruce Theodore Covias, Mare Cancelar şi i-a derogat toate drepturile şi atribuţiile.

Fr. Theodore Covias, la rândul său, în 8 august 1935, i-a transferat toate atribuţiile şi drepturile Fr. Emile Clement Joseph Isaac Vandenberg [1] (Fig.1). Acesta şi-a asumat demnitatea de Regent şi de Gardian (Protector) al Ordinului, cu toate drepturile şi privilegiile magistrale.

Începutul celui de Al II-lea Război Mondial şi pe fondul cuceririi iminente a Belgiei de către nazişti, pentru a se asigura o continuitate a existenţei Ordinului, Arhiva i-a fost dată Contelui Antonio Campelo Pinto de Sousa Fontes (Fig.2), Cavaler Mare-Cruce şi Mare Prior al Portugaliei. [2]

Prin Decretul Magistral din data de 23 decembrie 1942, Regenţa şi Protecţia Ordinului, „cu toate puterile, drepturile şi prerogativele de Mare Maestru” i-au  fost transmise lui Don Antonio Campelo de Sousa Fontes [3].

În anul 1960, simţind că viaţa curând i se va sfârşi, l-a pregătit pe unicul său fiu, Don Fernando, pentru acestă „grea povară”. Neavând  posibilitatea de a convoca un Convent General din cauza conjuncturii politice a epocii, prin Decret Magistral, Don Antonio Fontes i-a transferat toate responsabilităţile şi privilegiile fiului său, Don Fernando Campelo Pinto Pereira de Sousa Fontes (Fig.3), încheindu-şi cei 36 de ani de Mare Maestru.

În imposibilitatea de a convoca un Convent General, Don Fernado Fontes a trimis o circulară tuturor Marilor Priorate, existente la acea vreme – Spania, Columbia, Costa Rica, Tunisia, Austria, Liban, Germania şi Franţa, prin care solicita acordul de a-şi asuma funcţia şi privilegiile.

Răspunsul a fost pozitiv din partea tuturor, legitimând în mod „absolut” demniatea de Mare Maestru a lui Don Fernando Pinto de Sousa Fontes.

După acestă formalitate, a fost elaborat un document de către Marii Priori semnatari, prin care se stabilea Sediul Central al Marelui Maestru la Porto.

După:

ARCHIVUM ORDINIS TEMPLI

XXV

No. 1/1997

Traducere din lb. portugheză, rezumat şi note de subsol

de Fr. Adrian BĂDESCU KCTJ – Mare Gardian

---

[1] Deţinea funcţia de Prior al Belgiei, tot aici aflându-se şi Arhiva Ordinului.

[2] Portugalia a rămas neutră în Razboi şi era esenţial ca Arhiva să nu cadă în mâinile naziştilor.

[3] Acesta devine Regent şi ulterior Mare Maestru al O.S.M.T.H..

Fig. 1 – Isaac Vandenberg – stânga

Fig. 2 – Antonio Campelo de Sousa Fontes – dreapta

NOUĂ SECOLE DE ISTORIE TEMPLIERĂ Perioada 1705-1934

NOUĂ SECOLE DE ISTORIE TEMPLIERĂ

– rezumat –

în memoria Alteţei Sale Don Antonio Campello Pinto de Sousa Fontes

MARE MAESTRU al O.S.M.T.H. 1942-1960

IV. Perioada 1705-1934 – Statutele de la Versailles, Revoluţia Franceză, Napoleon Bonaparte, O.S.M.T.H., Secretariatul General

În cadrul Conventului General al Cavalerilor Templieri, desfăşurat la Versailles în perioada martie-aprilie 1705, adunarea, formată în mare parte din nobili francezi, îl confirmă pe Phillippe Duce de Orleans [1], viitor Regent al Franţei,  în funcţia supremă, devenind astfel cel de al 41-lea Mare Maestru al Ordinului. La acest  Convent este făcută publică şi Carta Transmissionis.

Lucrările Conventului culminează cu proclamerea Statutelor Generale (Fig.1) al Ordinului, din data de 11 aprilie 1705. Legitimitatea Ordinului Templier fiind redobândită, după o perioadă de 393 de ani, prin schimbarea titulaturii acestuia în Ordin Secular Militar şi Cavaleresc. [2]

După moartea lui Phillippe de Orleans în anul 1723, i-au succedat trei Principi de Bourbon, până în anul 1776: între 1723-1736 Luis Augustus Bourbon Duce de Maine, între 1737-1740 Louis Henri Bourbon de Conde şi între 1741-1776 Louis-Francois Bourbon de Conty.

În anul 1754, templierii s-au reunit la Colegiul Iezuit din Clermont pentru a continua “conservarea spiritului cavaleresc al Ordinului”, profesând “éclairée déisme”, “recrutarea membrilor din înalta aristocraţie” şi reconfirmâdu-l pe Principele de Conty  ca pe cel de al 44-lea Mare Maestru.

Linia Prinţilor de Bourbon este întreruptă de către numirea ca Mare Maestru în anul 1776 a Ducelui  Louis Timoleon de Cosse Brissac, acesta moare în anul 1792, în timpul Revoluţiei Franceze 1789-1799. Prevăzând evenimente ce urmau, îi transferă Arhivele Ordinului, Carta Transmissinis şi prerogativele lui Claude-Mathieu Radix de Chavillon, Mare Maestru între 1792-1804. În acestă perioadă Ordinul se întruneşte din nou în secret.

Anul 1804 reprezintă momentul denumirii Ordinului sub forma actuală – Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani. Funcţia de Mare Maestru este preluată de un medic, fost preot, dr. Bernard Raymond Fabre Palaprat (Fig.2). Misiunea declarată a acestuia a fost cea de reînnoire a Ordinului. Noul conducător al Ordinului s-a prezentat la Napoleon cu “acreditările” de care dispunea, cerând recunoaşterea. După primirea recunoaşterii începe procesul de reformare al Ordinului. [3]

În data de 28 martie 1808 [4], Biserica Sf. Paul (Sf. Pavel) din Paris a fost „drapată în întregime cu tapiserie de culoare albă, pe care, din loc în loc strălucea Crurea Roşie a Templului”. Coajutorul-General [5] al Ordinului, Fr. Pierre Romain de Roma, abate de Clouet şi paroh al Bisericii Metropolitane din Paris, îmbracat după obicei, a ţinut o predică, din amvonul bisericii, despre Regula cavalerilor-călugări ai Templului, urmată de o slujbă funerară/parastas  în memoria lui Jacques de Molay şi a martirilor Ordinului. Iar corul a ridicat un cenotaf cu însemnele Marelui Maestru [6]. Evenimentul a fost organizat cu mare fast, a fost prezent inclusiv un detaşament imperial de infanterie care a prezentat onorul.

Legatul filialei din Paris al Ordinului, Fr. Cuzot, publică în anul 1825 un Manual al Cavalerilor Ordinului Templului: Acesta face dovada clară că „Ordinul nu are nimic în comun şi că tot timpul s-a abătut din calea Franc-Masoneriei, în ciuda faptului că aceasta îi cere să i se alăture”. Că Ordinul nu a putut fi abolit de către Bula Papală; că Fr. Jacques de Molay a numit un succesor şi că templierii şi-au prezervat o linie continuă, recunoscută de diferite documente autentice, de Mari Maeştrii, până Fr. Robert Fabre-Palaprat, acesta fiind cel de al 46-lea.

Franţa secolului al XIX-lea a marcat o perioadă de „prosperitate” pentru Ordin. Multe personalităţi ale înaltei societăţi ale vremii au dorit să fie admise. Între 1818-1841, Ordinul s-a extins foare repede: peste 20 de Conventuri Generale în Franţa, Priorate înfiinţate în Marea Britanie, Germania, Belgia şi Elveţia şi Legaţii stabilite în Suedia, Brazilia, India şi New York-SUA.

În timpul mandatului de Mare Maestru al lui Fabre-Palaprat a avut loc o „schismă” în cadrul Ordinului. O grupare secesionistă cerea stabilirea cultului Ioanit / al Sf. Ioan, cu ceremonii secrete şi obscure. Templierii credincioşi tradiţiei s-au grupat în jurul Ducelui de Choiseul, preşedintele Comisiei Executive a Ordinului. Aceştia au protestat împotriva cerinţei schismaticilor şi au depus un jurământ de credinţă şi de supunere faţă de Biserica Catolică, în cadrul lucrărilor Conventului General din 1837.

„Carta Transmiterii” din 29 mai 1838 a Regentului de Conde de Moreton de Chabrillau, precum şi Noua Declaraţie a lucrărilor Conventului General din data de 8 iunie 1839, restabilesc „Ţradiţiile Templiere” şi fidelitatea faţă de Biserica Catolică.

Legaţia Magistrală a Ordinului din Bruxelles publică, în anul 1840, Statutele Ordinului, precum şi alte documente templiere. O altă republicare a Statutelor este făcută de către Fr. Maillard de Chambure în 1841.

La 15 august 1871, a avut loc un alt eveniment neplăcut, Regentul Dr. Vernois [7], a depus, în mod abuziv şi la modul propriu, o parte a Arhivei Ordinului, în mâinile directorului Arhivelor Nationale Franceze, M. Maury.

Templierii englezi, în anul 1873, proclamă ca Mare Maestru pe Eduard al VII-lea Prinţ al Ţării Galilor. Acelaşi exemplu este urmat apoi de germani, care îl proclamă Mare Maestru pe Împăratul Guilherme al II-lea.

În anul 1875, aripa engleză a Ordinului îl alege pe Regele George al V-lea de Hanovra ca Mare Maestru. Se declanşează un conflict intern, cealaltă grupare nerecunoscându-l pe acesta. Dar problema se soluţionează destul de repede, prin decesul suveranului în acelaşi an.

Prin punerea în aplicare a prevederilor Statutelor, în 17 ianuarie 1894, a fost convocat Conventul General al Ordinului. Acesta s-a întrunit, în mod regulamentar, în data de 13 noiembrie 1894, la Bruxelles [8]. Reprezentanţii au hotărât, în unanimitate, de a în locuii Regenţa Ordinului cu un Secretariat Internaţional al Templierilor, care şi-a desfăşurat activitatea până în 1934.

După:

ARCHIVUM ORDINIS TEMPLI

XXV

No. 1/1997

Traducere din lb. portugheză, rezumat şi note de subsol

de Fr. Adrian BĂDESCU KCTJ – Mare Gardian

---

[1] Sau Filip al II-lea Duce de Orleans, Regent al Franţei şi  Mare Maestru al Ordinului Templier între 1705-1723

[2] Cu dreptul de „Fons Honorum” – adică de înobilare, redobândit prin demnitatea de Regent al Marelui Maestru Phillippe de Orleans, drept rămas în vigoare până în ziua de azi.

[3] Schimbarea denumirii Ordinului în O.S.M.T.H. şi a însemnelor templiere – ex. crucea roşie cu două braţe, a fost şi o consecinţă a Bulei Papale “Vox in excelsor” din 1312, rămasă încă în vigoare. Astfel s-a aplanat un eventual conflict cu Biserica Catolică.

[4] Alte surse confirma data de 18 martie 1808.

[5] Asemănator demnităţii de Mare Capelan al Ordinului.

[6] Cenotaf – din. fr. Monument funerar ridicat în amintirea unei  persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut. Dex online.

[7] Succesor al lui Fabre-Palaprat, Vernois aduce Ordinul într-o stare latentă, de inactivitate.

[8] „Linia belgiană” a fost cea care a „resuscitat” Ordinul, începând cu 1890. Aceasta, prin Joséphin Péladan, ce devine ulterior Regent, reuşeşte să o rupă cu manifestările religios-sectare de genul celor practicate de unele grupări, mai înainte, în cadrul O.S.M.T.H..

Fig. 1 – Bernard Raymond Fabre Palaprat

NOUĂ SECOLE DE ISTORIE TEMPLIERĂ Perioada 1314-1705

NOUĂ SECOLE DE ISTORIE TEMPLIERĂ

– rezumat –

în memoria Alteţei Sale Don Antonio Campello Pinto de Sousa Fontes

MARE MAESTRU al O.S.M.T.H. 1942-1960

III. Perioada 1314-1705 – “perioada întunecată”, Carta Transmissionis.

Înainte de a fi ars pe rug, Jacques de Molay îşi transferă drepturile şi demnitatea lui Johannes Marcus Larmenius, pe atunci Seneşal al Ordinului [1], cu scopul de a perpetua moştenirea templieră şi de a se ocupa de fraţii rămaşi în viaţă.

Ajuns la venerabila vârstă de 70 de ani şi realizând că trebuie să lase un locţiitor, în data de 13 februarie 1324, reunind o parte dintre cavalerii dispersaţi,  întocmeşte Carta Transmissionis [2].

Îi transferă drepturile de Mare Maestru lui Franciscus Theobaldus, ce deţinea funcţia de Prior al Alexandriei (Egipt). Astfel Larmenius a reuşit să perpetueze existenţa Ordinului, prin legitimarea unei linii de Mari Maeştrii.

Deşi ruinat, Ordinul îşi va manifesta prezenţa prin seria neîntreruptă de Mari Maeştrii. În Carta se regăsesc şi numele primilor Maeştrii din Franţa: Clermont, Armagnac, Croix, Lenoncourt, Chabot, Travennes, Montmorency, Valcis, Duras, Grancey etc.

Activitea desfăşurată în secret a Ordinului va dura până în 1705, când în cadrul unui Convent General desfăşurat la Paris, este ales Mare Maestru Phillippe de Orleans. Acestă perioadă de anonimat al Ordinului mai este supranumită şi „perioada întunecată”. Ultimul semnatar al Cartei este dr. Bernard Raymond Fabre Palaprat, Mare Maestru între 1804-1838.

Lista Marilor Maeştrii – Carta Transmissionis

1313-1324 Johannes-Marcus Larmenius

1324-1340 Thomas Franciscus Theobaldus din Alexandria

1340-1349 Arnaud de Braque

1349-1357 Jean de Claremont

1357-1381 Bertrand du Guesclin

1381-1392 Bernard Arminiacus / Armagnac

1419-1451 Jean Arminiacus

1451-1472 Jean de Croy / Croix

1472-1478 Bernard Imbault

1478-1497 Robert Leononcourt

1497-1516 Galeatius de Salazar

1516-1544 Phillippe Chabot

1544-1574 Gaspard de Galtiaco Tavanensis / Travennes

1574-1615 Henri de Montmorency

1615-1651 Charles de Valois / Valcy

1651-1681 Jacques Ruxellius de Granceio / Grancey

1681-1705 Jacques Henri Duc de Duras

1705-1724 Phillippe, Duc d’Orleans

1724-1737 Louis Augustus Bourbon

1737-1741 Louis Henri Bourbon Conde

1741-1776 Louis-Francois Bourbon Conty

1776-1792 Louis-Hercule Timoleon, Duc de Cosse Brissac

1792-1804 Claude-Mathieu Radix de Chavillon

1804-1838 Bernard Raymond Fabre Palaprat

După:

ARCHIVUM ORDINIS TEMPLI

XXV

No. 1/1997

Traducere din lb. portugheză, rezumat şi note de subsol

de Fr. Adrian BĂDESCU KCTJ – Mare Gardian

---

[1] Creştin născut în Palestina, a devenit cavaler templier în perioada cruciadelor, mai târziu şi Preceptor al Ciprului şi Seneşal al Ordinului, a două demnitate după Marele Maestru. El a rămas în fruntea Ordinului după arestarea lui Jacques de Molay şi s-a ocupat de apărarea fraţilor întemniţaţi, dar şi de cei rămaşi în libertate.

[2] Sau Carta Larmenius – Carta Transmiterii. Este scrisă în Codexul cifrat al templierilor, acelaşi folosit în corespondenţa dintre Preceptorate – în transferul banilor sau mărfurilor. Carta se găseşte, în original, la sediul Prioratului Angleiei şi Ţării Galilor, din Londra. Fiind dusă în acolo de către Amiralul Sir William Sidney-Smith, Mare Maestri între 1838-1840.

Fig.1 – Carta Larmenius

NOUĂ SECOLE DE ISTORIE TEMPLIERĂ Perioada 1307-1314

NOUĂ SECOLE DE ISTORIE TEMPLIERĂ

– rezumat –

în memoria Alteţei Sale Don Antonio Campello Pinto de Sousa Fontes

MARE MAESTRU al O.S.M.T.H. 1942-1960

II. Perioada 1307-1314  – Arestarea, Procesul, “abolirea” şi martiriul lui Jacques de Molay.

În ciuda  tuturor anilor de sacrificiu şi de servicii aduse Creştinismului şi regatelor europene, Ordinul, devenit foarte puternic şi bogat, având peste 9000 de comanderii în întreaga lume [1], a ridicat suspiciuni  şi i-a strârnit invidia şi lăcomia regelui Filip cel Frumos al Franţei [2] (Fig.1). Acesta s-a folosit de cel mai infam proces din istorie, pentru a pune mâna pe averile templierilor.

Ziua de vineri, 13 octombrie 1307 [3], a marcat arestarea tuturor templierilor ce se aflau pe teritoriul Franţei. Cei prinşi au fost încarceraţi în mare parte la Sorbona [4], deşi regele nu a avea jurisdicţie asupra Ordinului, acesta fiind direct sub autoritatea Papală. Însă Filip nu a renunţat la planul său de a intra rapid în posesia bunurilor templiere.

Dar, cum Filip cel Frumos nu putea judeca Ordinul fără sprijinul Bisericii Catolice, servindu-se de toate mijloacele posibile – minciună. intrigă, violenţă – a reuşit să obţină colaborarea Papei Clement al V-lea (Fig.3), primul papă cu sediul la Avignon, în Franţa. Acest papă a emis Bula Pastoralis Praeeminentiae din 12 august 1308, de judecare a Ordinului [5]. În decursul unui monstruos Proces secret nefinalizat, fundamentat pe false acuzaţii de erezie şi mărturii smulse prin cele mai groaznice torturi, de cele mai multe ori imediat infirmate, regel Filip ordonă arderea de vii a unui număr de 54 de cavaleri templieri, în ziua de 13 mai 1310. Ce a provocat o mare indignare  comisarilor papali.

Conform dorinţei regelui Franţei, s-a ţinut la Viena un Consiliu Genaral, în care Ordinul a fost declarat nevinovat, dar faptele unora dintre membri săi, acuzaţi de erezie, au adus prejudicii de imagine [6]. Însă, supus presiunii, Papa a organizat un Consistoriu secret, format din câţiva cardinali şi prelaţi, condamând definitiv Ordinul, prin Bula Vox in Excelso din data de 22 martie, urmată de altă Bulă Considerante Dumm din 6 mai 1312 [7].

Proprietăţile Ordinului, în marea lor parte au fost redistribuite Ordinului Ospitalier, dar şi unor suverani europeni [8], prin Bula Ad Providam din 2 mai 1312. Fapt care a încurcat planurile regelui Filip, de a pune mâna pe averile Ordinului Templier.

Acestă perioadă de suplicii asupra Ordinului a culminat prin arderea pe rug al celui de al 23-lea Mare Maestru Jacgues de Molay  (Fig.2) şi a Preceptorului de Normandia Fr. Guy de Charnay. Cei doi şi-au retras mărturiile de erezie, smulse sub tortură, şi au declarat nevinovăţia Ordinului Templului, în faţa unui Conciliu al Episcopilor, ţinut în faţa unei adunări a locuitorilor din Paris. Pedeapsa pentru retragerea acuzaţiilor fiind condamnarea la moarte. [Au fost arşi pe rug în data de 11/18 martie 1314, pe mica insulă numită „a Evreilor” din mijlocul Senei, aflată în apropiere de Catedrala Notre-Dame] [9].

După:

ARCHIVUM ORDINIS TEMPLI

XXV

No. 1/1997

Traducere din lb. portugheză, rezumat şi note de subsol

de Fr. Adrian BĂDESCU KCTJ – Mare Gardian

---

[1] După alte surse între 3000 şi 8000 de comanderii

[2] sau Phillipe al IV-lea

[3] Acesta a rămas în istorie ca cea mai infamă zi şi s-a transmis în mentalul colectiv ca „vineri 13 – zi cu ghinion”.

[4] Cu o zi înainte de arestare, Jacques de Moley a fost invitat, de către Rege, la funerariile cumnatei sale, Marele Maestru fiind unul dintre cei care i-au purtat cosciugul acesteia. Nimic din atitudinea regelui nu trăda ce avea să urmeze.

[5] Bulă care cerea tuturor monarhilor arestarea templierilor şi confiscarea averilor.

[6] Naşterea unor sentimente de ură în rândul populaţiei, mărturiile unor templieri, precum şi pierderea Locurilor Sfinte, au dus la concluzia că existenţa Ordinului nu-şi mai are rostul.

[7] De fapt Ordinul nu a fost abolit la propriu, ci sa interzis doar „folosirea numelui sau al unuia similar” sau folosirea însemnelor – crucea, mantia, sigiliile.

[8] Aceştia la rândul lor le-au donat altor ordine, care aveau în componenţa lor templieri care au scăpat arestării sau au fost achitaţi. În afară de Franţa şi Cipru, în restul statelor în care tortura a fost interzisă sau foarte slabă, Ordinul şi cavalerii au fost declaraţi nevinovaţi. Ex: în Scoţia o parte din templieri au intrat în armata lui Robert Bruce, în Spania suveranii au înfiinţat Ordinul de Montesa, iar în Portugalia Ordinul lui Christos, având de asemenea în componenţa lor templieri dar şi o parte din proprietăţile şi castelele acestora.

[9] Martori ai evenimentului vorbesc despre faptul că Marele Maestru şi-a lepădat veşmântul templier pentru a nu fi cuprins de flăcări şi a invocat Intervenţia Divină în judecarea Papei Clement al V-lea şi a regelui Filip cel Frumos, care întamplător au pierit până la sfârşitul acelui an – 1314.

Fig. 1 – Jacques de Molay Fig. 2 – Filip cel Frumos

NOUĂ SECOLE DE ISTORIE TEMPLIERĂ Perioada 1118-1307

NOUĂ SECOLE DE ISTORIE TEMPLIERĂ

– rezumat –

în memoria Alteţei Sale Don Antonio Campello Pinto de Sousa Fontes

MARE MAESTRU al O.S.M.T.H. 1942-1960

I. Perioada 1118-1307 – Naşterea, apogeul şi declinul Ordinului

Ordinul a fost fondat în Ierusalim, în anul 1118 (1119) de către Hugues de Payens (Payns) şi Godefroy de Saint-Omer împreună cu alţi 7 cavaleri [1], care l-au însoţit în prima cruciadă pe Godefroi (Geoffroy) de Bouillon (1060-1100), primul conducător al Regatului Ierusalimului [2]. Fig. 1

Ordinul s-a consacrat protecţiei pelerinilor şi apărării Ţării Sfinte, iniţial compunându-se din 9 cavaleri, sub denumirea de “Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici” [3]. Templierii depunând jurământul de sărăcie, castitate şi supunere în faţa Patriarhului Gormond de Picquigny al Ierusalimului [4].

În anul 1129 (1128) Papa Honorius al II-lea recunoaşte oficial Ordinul, în Conciliul de la Troyes. Iar Norma Latină a Sfântului Bernard de Cairvaux (Fig.2) devine regulamentul de bază al templierilor [tot în acestă perioadă scrie şi Epistola De Laude/Laudibus Novae Militie ad Milites Templi – unde stabileste imaginea de calugări-razboinici a templierilor dar şi deviza:”Non nobis, Domine, non nobis….].

Cavalerii Templieri au primit dreptul de a purta mantia albă ca simbol al purităţii vieţii pe care o duceau. Iar Papa Eugeniu al II-lea conferindu-le onoarea de a purta crucea roşie [5] ca simbol al sângelui vărsat pentru apărarea Ţării Sfinte.

Regele Baudoin al II-lea al Ierusalimului (1118-1131) instalează sediul Ordinului pe ruinele Templului lui Solomon [6] (Fig.3). De aici şi denumirile de: Militia Templi, Ordinul Templier, Cavaleri Templieri sau Templi Milites.

Acest Ordin, protejat şi susţinut de Sf. Bernard de Clairvaux, a devenit într-un timp scurt preferatul Bisericii, al Papei şi al celorlalţi cavaleri cruciaţi laici. Prin Bula Omne Datum Optimum din 1139, Papa Inocenţiu al II-ea pune Ordinul sub directa obedienţă faţă de Sfântul Scaun [7]. Iar prin Bula din 15 iunie 1163,  Papa Alexandru al III-lea acordă noi privilegii templierilor, ridicându-i la statutul de Magnus Ordo in Ecclesia.

Apărarea Gazei (1171), în bătălia de la Tiberiade (1187), în eroicul sacrificiu din Damiette (1219), în epopeea de la Mansourah (1250) şi martiriul de la Sephet (1262) sunt doar câteva dintre mărturile glorioaselor fapte ale acestei sfinte miliţii.

După căderea Ierusalimului din 1187, templierii s-au retras în cetatea Sfântului Ioan de Accra până la cucerirea acesteia de către armatele sarazine din anul 1291. Faptele de curaj şi sacrificiu al templierilor, precum şi moartea eroică a celui de al 21-lea Mare Maestru Fr. Fuillame Beaujeu fiind consemnate în diverse cronici ale epocii [8].

În urma pierderii Tării Sfinte de către cruciaţi, Ordinul s-a mutat în insula Cipru, iar sediul Marelui Maestru în Paris.

După:

ARCHIVUM ORDINIS TEMPLI

XXV

No. 1/1997

Traducere din lb. portugheză, rezumat şi note de subsol

de Fr. Adrian BĂDESCU KCTJ – Mare Gardian

---

[1] Ceilalţi 7 cavaleri: Andre de Montbard, Archambeau de Saint-Amand, Nivard de Montdidier, Gondemar, Godefroi Bissol, Rossal, Hugues Rigaud.

[2]Îi este propusă coroana de Rege al Ierusalimului, dar acesta o refuză motivând faptul că nu poate să poarte o coroană de aur acolo unde Iisus a purtat o coroană de spini. Acceptă însă titlul de Protector al Sfântului Mormânt, recunoscând astfel primatul bisericii asupra Ţării Sfinte.

[3] Cavalerii Sărmani ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon.

[4] Mai este găsit în alte documente şi ca: Warmund, Garmond, Gormond de Picquigny.

[5] Inclusiv crudea roşie cu două braţe, purtată de obicei pe scuturile templierilor.

[6] Anumite documente menţionează ca fiind amplasat în apropiere de locul fostelor grajdiuri ale lui Solomon, pe latura de sud-est.

[7] Cu drepturi de liberă circulaţie, scutiri de taxe şi nesupunere faţă de legile locale.

[8] Flota templieră a evacuat populaţia civilă. Iar ultimul bastion care a cedat asediului a fost Turnul Templierilor.

Fig.1 Godefroi de Bouillom Fig. 2 Sf. Bernard de Clairvaux